De Paste

Gospodina pregătise,
Într-un coş aflat pe masă,
Zece ouă colorate
Şi un cozonac de casă.

Printre ele, nu ştiu cum,
Urâţel şi stingherit,
Apăru un ou mai mic,
Pare-mi-se rătăcit.

Dar nu apucă, săracul,
Bine să se instaleze,
Că un ou grăsuţ şi roşu
Începu să-l tachineze:

- Vai, ce-ntunecat eşti frate!
Eşti bolnav? Sau mi se pare?
Vino să te-mbrăţişez,
Să-ţi dau puţină culoare!

Încercând să se ferească
De îmbrăţişarea lui,
Bietul ou, ne-ndemânatic,
Atinse un ou gălbui.

- Fii atent pe unde mergi!
N-ai văzut că m-ai lovit?
Ba, dacă mă uit mai bine,
Cred că m-ai şi murdărit!

- Bine zici, măi, frăţioare!
Zise-un ou portocaliu.
Mai împiedicat ca ăsta
N-am văzut de când mă ştiu!

Spuse-apoi un ou albastru,
Privind dispreţuitor:
- Aşa, lipsit de culoare,
N-ai nici un pic de umor!

- Pleacă de unde-ai venit!
Îi strigară mai apoi.
- Nu ai ce căuta aici,
Tu nu eşti un ou de soi!

Ruşinat şi umilit,
Bietul ou se-ndepărtă
Şi, pe-un colţ de farfurie,
Întristat se aşeză.

Toată viaţa îşi dorise
Să-şi găsească nişte fraţi,
Dar nu şi-i imaginase
Aşa răi şi îngâmfaţi,

Egoişti şi incapabili
Să dăruiască iubire.
Şi-ncepu uşor să plângă
De propria-i nefericire.

Dar ciudat, în loc să fie,
Cum se aştepta, sărate,
Lacrimile ce-i curgeau
Erau dulci şi aromate.

Zece ouă colorate
Îl priviră cu uimire,
Nevenindu-le să creadă
Marea lor descoperire:

Oul mic şi urâţel
Şi cu piele-ntunecată
Nu era obişnuit:
Era ou de ciocolată!

Am onoarea!

Din pacate, nu iti mai pot spune "la multi ani", dar asta nu inseamna ca nu iti mai pot darui ceva. Sunt niste versuri dintr-un cantec al lui Visotsky. Mi-ar fi placut sa le gasesc si melodia, dar nu a fost sa fie.
In schimb am pus o alta melodie, care stiu ca iti placea: "Gimnastica de dimineata". Cu siguranta, vei gusta ironia :)...

Ramas bun de la munti

In urban furnicar, in torentu-ndracit
ne intoarcem si nu-i un alt gest sa existe.
Coboram de pe piscul ce-a fost cucerit,
parasind colo-n munti, parasind colo-n munti, inimi triste.

Deci lasati inutile discutii.
Tot ce-am spus e aici demonstrat:
decat muntii, mai buni sunt doar muntii
cei pe care eu nu i-am urcat.

Cine-ar vrea, la necaz, sa stea singur, lovit,
Sau sa plece, uitand de a inimii struna?
Coboram de pe piscul ce a fost cucerit...
Ce sa faci, coborau doar si zeii-n tarana.

Deci lasati inutile discutii.
Tot ce-am spus e aici demonstrat:
decat muntii, mai buni sunt doar muntii
cei pe care eu nu i-am urcat.

Ce cuvinte, ce canturi, ce doruri, ce glas
trezesc muntii in noi! Sa ramanem, ne-mbata.
Coboram: pentr-un an, pentr-un vesnic popas,
pentr-acel tot mereu ni-e intoarcerea data.

Deci lasati inutile discutii.
Tot ce-am spus e aici demonstrat:
decat muntii, mai buni sunt doar muntii
cei pe care eu nu i-am urcat,
nimeni inca, ah, nu i-a urcat.

Soacra mea e (ne)buna

Sa fim bine intelesi: soacra mea e o femeie buna, care ne-a ajutat enorm cu copilul. O iubeste foarte mult pe cea mica si ar face orice pentru ea. Meritele astea i le recunosc de cate ori am ocazia. Dar, ca orice om, are si ea hibele ei. Si dintre toate defectele ei, cel mai mare mi se pare felul suparacios de a fi. Sub pretextul ca e o fire sensibila, care pune tot la suflet, sotul ei i-a cantat in struna toata viata si ea se asteapta, probabil, ca si restul lumii sa faca la fel. Cand se supara, nu iti spune in fata ce a deranjat-o, ci pune bot si nu mai vorbeste cu tine nu stiu cat timp. Asa i-a facut, acum cativa ani, si sotului meu. Nici acum nu stie bietul om de ce maica-sa nu i-a vorbit 3 luni de zile, desi locuiau in aceeasi casa.
Eu n-am avut conflicte cu ea si chiar tine mult la mine. Ceva divergente s-au observat doar de cand s-a nascut copilul, caci nu ne putem pune intotdeauna de acord asupra felului in care trebuie crescut. Dar niciuna dintre noi nu a incercat sa-si impuna punctul de vedere. Nu inca. Caci sunt sigura ca vor aparea mici conflicte pe masura ce copilul creste si relatia cu el devine mai complexa.
Totusi, iata ca, fara sa stim, ceva a aparut. Dupa ce am petrecut Revelionul impreuna, la noi acasa, n-am mai vorbit vreo doua zile, iar in a treia am trecut pe la ei. Mi s-a parut mie ca e cam botoasa si am intrebat-o daca e suparata sau nu se simte bine. A trebuit sa o intreb de vreo 3 ori, pana sa balmajeasca, din coltul gurii, ceva de o raceala. Evident, socrul meu, tampon intre ea si lume: o doare capul, nu se simte bine, vajaieli etc. Am crezut (stupid me). Revenim la ei pe 7, de ziua socrului. Aceeasi atitudine. Eu, care intre timp, ma prinsesem, il iau la sigur pe socru: care-i treaba? El recunoaste ca doamna e suparata, dar nu dezvolta subiectul. Nu insist, ca doar merseseram la sarbatorit. Dar n-am rezistat si, a doua zi, profitand ca al meu avea drum pe la ei, il pun sa dezbata problema. Si ce-mi auzira urechile? Ca cica s-a suparat pe noi de Revelion (unde? cand? ca era ca o floricica), din cauza ca i-am interzis sa ia copilul in brate, sa stea cu el si alte de-astea. Ca atata bucurie mai au si ei... What?? Cand asta? Ori memoria imi joaca feste, ori mi-a inlocuit cineva amintirile. Ca doar era stiut ca abia asteptam sa mai vina pe la noi, sa mai respiram putin.
Si iata misterul: pitica, profitand de faptul ca bunicii ii fac toate poftele, i-a plimbat prin casa vreo doua ore si, cand obosea, mai voia si in brate (deh, puslama). Noi, ocrotitori, i-am rugat sa se menajeze, sa nu se mai puna la mintea copilului, sa mai stea si jos, ca nu-i nimic daca domnisoara se plimba singura prin cele doua (adica 2, nu 100!!!) camere. Ca le-o fi si lor greu... Ei, din toate astea a reiesit ca noi nu o lasam sa se bucure de prezenta copilului, ca ii interzicem accesul.
Mda, shame on us!

Nu as fi scris toate astea daca nu m-as fi gandit chiar zilele trecute la atitudinea asemanatoare a unor oameni fata de o problema, ce apare intre ei. Eu stiu un lucru: daca am o neintelegere cu cineva, merg pe capul omului si rezolvam situatia. Calm, fara pumni, dar macar sa stim cum stam. Eu iti zic ce m-a deranjat, tu imi spui daca am inteles corect sau nu (caci, din ce am observat, cele mai multe probleme apar de la "am crezut ca ai vrut sa spui..."), mai dezbatem pana ajungem la o concluzie (chiar daca e aceea ca avem puncte de vedere diferite) si gata. Maine ne putem intalni din nou, cu inima curata, eu stiu ce simti si gandesti, tu stii ce simt si gandesc. Asa mi se pare corect atat fata de tine, care stii la ce sa te astepti, cat si fata de mine, caci pot sa te privesc in ochi fara sa-mi fie jena. Nu stiu daca e comportamentul cel mai bun. Pentru mine e.
Desigur, nu am fost asa dintotdeauna. Am invatat in timp ca aceasta e o atitudine care chiar rezolva ceva. Candva (demult, cand eram mult mai mica), aveam aceeasi atitudine ca si soacra mea: faceam bot. Nu stiu ce asteptam. Sa ghiceasca celalalt ce simt si brusc sa vina si sa isi ceara iertare? Habar n-am. Dar nu-mi amintesc ca cineva sa fi venit in genunchi, plin de regrete.
A. imi spunea ca ea nu poate sa ii spuna cuiva ca a deranjat-o cu ceva. In momentul acela ar simti ca relatia dintre ea si acea persoana s-ar rupe. O inteleg. Cum am spus, am trecut prin asta. Dar aceasta senzatie apare doar pentru ca, in timp, se strang mai multe lucruri pe care nu le-ai spus la timpul potrivit.
Si-apoi, daca cineva ti-e prieten, chiar te astepti sa iti spuna ce gandeste legat de tine, nu? Altfel ar incalca insasi notiunea de prietenie...

On the road again

Mi-a fost greu sa scriu in ultimul timp. A trebuit sa ma redefinesc, sa ma recompun. In acest prim an de viata al fetitei mele, am fost mai mult mama. Acum ma regasesc din nou ca femeie si incep sa vad viata intr-un mod nou, complex.
Imi place :).

Viata in valiza

Ne-am mutat in casa noua.
E a treia oara, in ultimul an si jumatate, cand imi pun lucrurile in saci si incerc sa le gasesc un loc, in alta parte decat cea cu care eram obisnuita. Sunt total dezorientata, nu-mi gasesc hainele, nu gasesc nimic de notat, nu ma gasesc.
Si nu stiu cum de s-au strans atatea lucruri care-mi sunt indispenabile. Imi amintesc cum, in adolescenta, ma gandeam ca viata mea incape intr-o valiza (auzisem undeva expresia asta si imi placuse teribil ideea). Iar acum...
Ma intreb care ar fi lucrurile la care nu as renunta. Intai, jurnalul si stiloul. Apoi chitara. Ar urma o carte. Intrebarea e: care carte? Caci mi-e foarte greu sa renunt la una sau la alta. Si pe urma, parca as vrea sa iau si calculatorul cu mine... Si uite asa reusesc sa umplu nu numai o valiza.
(As putea sa adaug si lucrurile copilului, care, in momentul de fata, este perceput - de catre ceilalti, dar si de catre sine - ca un fel de anexa a mea, un alt organ, deci, automat, va apartine, tot de valiza mea...)

Dar, la urma urmei, nici nu conteaza. Caci eu tot nu am nici o valiza. Eu am doar rucsac :)...

Punct si de la capat

Inca nu m-am dezvatat de obiceiul pe care-l aveam cand eram mica, de a rupe foaia si a scrie din nou, de data aceasta mai corect si mai ordonat.
Prin urmare, am sters toate postarile si m-am apucat din nou de scris. De la zero. Ceva la care ma pricep foarte bine: sa o iau de la zero. Cu luatul de la trei, patru stau mai prost. Prefer sa daram din temelii si sa cladesc iar, decat sa incerc sa repar ce a fost stricat. Ce bine ar fi sa ne permita si viata acest lucru! Sa putem da restart level ...